a
…tarziu in noapte, cand toate vocile si gandurile tac, oamenii isi amintesc de ei...isi amintesc de singuratatea lor, de sufletul pedepsit intr-un colt al fiintei...atunci mastile cad, in fata propriului sine...ne-am pierdut in valtori ale mintii, ale eu-lui, ale realitatii ce ne inconjoara, dar lipsita de adevar...dar fericirea nu salasluieste in ele...lipseste ingredientul magic, ce numai sufletul il poate zamisli...caut zambetele oamenilor, dar nu le gasesc pe cele venite din adancul cald....un gand bun inseamna mult si, in sufletul nostru, suntem recunoscatori pentru el...dar lipsesc atat de multe...atat de multe elemente de care distanta priveaza oamenii... mangaierea cuvintelor inseamna mult, dar prea putin pentru a simti ca sufletul traieste cu adevarat...in aceasta solitudine ne convingem singuri ca putem trai si fara o prezenta draga langa noi, aproape ca ajungem sa credem, refulam tot ceea ce simtim, le inghesuim bine in noi sa uitam de ele, sa uitam de noi...ajungem atat de mentali din instinct de conservare, pentru ca nu putem suferi la nesfarsit si atunci treptat ne renegam sufletul, il punem in ungherul cel mai intunecat din noi, pentru a nu ne deranja cu trairile sale...suntem oameni, iar pentru a trai singuri, trebuie sa renuntam la partea umana din noi...ajungem in acel stadiu in care si daca ar aparea cineva, avem retineri, deja calculam totul mental, riscuri-avantaje, suntem pur matematici...facem calcule rapide si tragem linia: nu cred ca am sa risc, ne spunem...am vrea sa renuntam la matematica, dar de atatea ori ne-a demonstrat viata ca idealisti nu au ce cauta in realitatea inconjuratoare, incat spiritul oricat de liber ar vrea sa zboare, in cele din urma sta cuminte si respira intre liniile trasate de creier...e aerul dens, greu respirabil, dar macar stie ca nu va avea momente in care i se va taia respiratia, va simti ca zboara in cele mai inalte ceruri, iar apoi cu aripile frante sa se intoarca taras in tarcul sau...ramane singur si in acest tarc, dar macar tine sub control singuratatea, a invatat sa nu se gandeasca cum ar fi daca cineva l-ar tine in brate, l-ar mangaia...i-ar spune povesti, iar ceea ce simte sa fie real...sunt lucruri pe care trebuie sa le uite, pentru a trai...letargic intr-adevar, dar macar respira...
...mi-am gasit antidot...ciocolata...papilele mele simt cum e sa fii mangaiat...creierul cade in mrejele dulci si pentru moment vede roz...
...si mi-au spus sa nu mai mananc ciocolata....zaharul imi face rau...sunt ilari, ce rau poate sa-mi mai faca....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu