O frumoasa seara de vara, aroma Reginei noptii plutea pe strazile inguste….o cafenea pierduta intr-un colt de strada si un suflet ingandurat …o trasura opreste in fata cafenelei si, o frumoasa doamna, se apropie de masa…un gand ii uneste pe cei doi….trairile ascunse in adancul fiintei umane si liantul cu lumea din jur….doi visatori, suflete rare ascunse sub chipuri peste care timpul nu a trecut fara sa lase urme….
-Cum ar fi mai corect, sa traim in universul nostru interior, sau in cel impus de realitatea sociala?
- In universul meu interior, imi permit luxul de a fi asa cum sufletul si constiinta imi dicteaza, in cel real, sunt cum societatea cere, si nu dintr-o pornire interioara volitiva, ci din pura ratiune, un comportament impus de regulile adaptarii la mizeria inconjuratoare....rezultatul ...balans intre real si ireal, dar viata e frumoasa, chiar si in aceasta pendulare......
-Te intrebam deoarece, dupa ce am citit ceea ce ai scris, nu e nicio posibilitate sa nu placa, sa nu vibrezi la atingerea sensibilului la frumos care exista in fiecare, sunt atent la felul tau de a fi ... continuu balans intre un univers al frumosului, sensibilului, irealului cum spui tu si universul cotidianului, al mizeriei (iar cuvantul tau si aici eu am rezerve, sau mici dezacorduri). Daca e asa nu e cumva obositor? Nu te expui la o inevitabila inadaptare in niciunul dintre planuri? Cand esti in ireal, realul te cheama cu obligatiile si regulile ce ti le impune, iar cand constientizezi traind realul, te ajunge mirajul irealului de care te simti legata, atrasa .... Unde esti? Ce alegi?
-Imbinarea celor doua lumi nu necesita o tehnica speciala si nu e rezultatul vointei mele, unii oameni traiesc suspendati intre real si ireal, dincolo de dorinta si vointa lor, nu toate fiintele umane sunt structurate dupa aceleasi reguli, principii de functionare si nu vom sti niciodata care univers este real, care este realitatea adevarata, cea perceptibila, sau cea din interiorul nostru, noi doar am fost invatati ca, ceea ce cuprindem cu ochii fizici, reprezinta realitatea, dar oare e chiar asa, sau putem sa ne folosim si alti ochi si alte simturi pt a extinde aria de perceptie, pt a simti adevarata realitate....Ce aleg?...Nu pot alege nimic, pt ca odata ce ai declansat furtuna interioara a intrebarilor, odata ce lumea din jur o percepi ca prea ingusta si superficiala, nu ai cum sa alegi nici sa fii in ea, pt ca nu-ti doresti cu adevarat, dar nu poti decide nici sa adopti solutia izolarii, pt ca rationalul din noi ne trage de maneca si ne atentioneaza ca nu asa am fost educati...atunci te adaptezi unui nou mod de viata, in care se imbina tot ceea ce fiinta ta simte, indiferent de universul caruia ii apartine...
- "Am fost invatati" ... "nu asa am fost educati" ... atarna asa greu? Invataturile si educatia se accepta, apoi sunt urmate daca sunt acceptate. Altfel ne autoeducam, ideal alimentati de dorinta de a ne urma sufletul, trairile, personalitatea. Universul interior este la fel de real ca si "mizeria" de afara (te plagiez, nu ma reclami!) ambele le traim le percepem indiferent de simturile care intermediaza receptarea lor, ambele ajung tot acolo in minte. Si nici mintile nu ne sunt la fel structurate, la fel de cuprinzatoare ... la fel de ascutite ... de aici poate putin farmec in diversitate dar prea putin?
-Cand spun am fost invatati, fac referire la modul de a percepe realitatea, la faptul ca tot ceea ce e in jur, inclusiv universul uman, poate fi perceput doar cu cele cinci simturi, la faptul ca trebuie sa cernem totul prin sita creierului si a-ti asculta sufletul si pornirile interioare reprezinta o imaturitate in gandire, la faptul ca cei romantici sunt considerati niste fiinte care nu isi au locul in materialitatea ce ne inconjoara...oricum eu sunt o inadaptata, deci nu ma determina absolut nimic sa-mi schimb modul de a privi viata, oricum scara mea de valori nu corespunde celei impuse de societate, oricum odata ce ai patruns intr-o alta lume nu mai poti sa fii ceea ce ai fost...eu o percep ca pe o evolutie, altii poate ma percep ca pe o ciudata...
-Poate ciudat de rara, ciudat de frumoasa (in gandire, exprimare, simtire), inadaptata ... nu stiu nimic despre tine, decat ca s-ar putea sa ai scrieri exceptionale ... universul uman perceput doar cu cele cinci simturi e una din definitiile superficialului ... la ce bun frumosul perceput cu mintea, filtrat cu ratiunea si nepredat sufletului sau celorlati "ochi"?
- Imi face placere sa intalnesc oameni atat de rari, in prezenta carora sa simt ca vibrez, oameni care sa nu ma determine sa port masti.
- Mastile obosesc, oricum cad, nu inteleg de ce trebuie purtate, sau daca trebuie purtate desi felul acesta de a fi nu m-a prea ajutat....
-Trebuie purtate si nenorocitele de masti, atunci cand in unele laturi ale vietii depindem si de altii si mai ales de prostia si orgoliile lor...sunt dependenta de corespondenta, de comunicare si, mai ales in frumoasa forma a scrisului, e ca un drog dulce pt mine...poate e prea frumoasa aceasta lume a gandului, a gandurilor altora...in realitate oamenii se lasa atat de usor influentati de aspectul celor din jur, incat nu mai au rabdarea necesara sa-i cunoasca modul de a gandi si a simti...in scris poti cunoaste laturi ale fiintei, care in alte moduri, ar fi mai greu de perceput, iubesc lumea gandului.
- Daca te linisteste, sau cel putin te va face sa stii cum gandesc eu: nu cred despre tine nimic, iau totul asa cum imi spui - e inutila aici si acum orice masca. Poate ca asa cum spui maine dimineata intre obligatiile zilnice alegi o masca si o porti ... cand insa ai timp pentru tine, doar pentru tine, atunci lasa orice masca si urmeaza-ti pornirile. Probabil, cand reusim astfel sa fim, apar cele mai mari bucurii.
- Esti o persoana foarte deschisa in gandire, nu-ti plac regulile si conditionarile...iubesti oamenii care iti stimuleaza simturile si gandirea si poti privi dincolo de comunul ce ne inconjoara...ai un suflet bun, dar totusi invelit bine in scutul ratiunii...desi iti place sa zbori, sa cauti acele ganduri care sa te scoata din rutina zilnica a vietii, filtrezi bine ceea ce intra in fiinta ta (aici ne deosebim eu nu filtrez si toate mi se opresc in suflet).....mastile le purtam de mici sub diferite forme, in diferite situatii...si doar atunci suntem impliniti cand ...ATENTIE!!...in ochii nostri putem sta fara masca, in ochii celorlalti nu are o relevanta semnificativa...e vorba de a fi noi cu noi, de a ne accepta si cunoaste cu adevarat....e introspectia, care ne arata calea spre propria persoana.
-Calea spre propria persoana, o calatorie a carui rost asa putini il vad, orbiti de orgoliu, limitati de vointa. Cei ce trec de "orbire" si vointa-i stimuleaza, intrevad frumusetea cunoasterii. Ce putini se privesc in interior cu o privire limpede, curata si golita de ceea ce vor sa fie? Nu a vorbit nimeni despre mine asa. Scutul ratiunii ma protejaza, atat cat am ratiune, se mai rataceste si ea, dar ne regasim cu bucurie si atunci incerc sa o pastrez cat mai mult, cat mai strans faptul ca recunosti, acum cu mine, ca nu filtrezi ceea ce intra in fiinta ta, lasand sufletului singur misiunea de a primi, poate te indeamna la prudenta. Un suflet ca al tau trebuie protejat, naste trairi rare pe care le transmite unei minti cu capacitate de exprimare rara.
-Ha ha ha ha...imi place zambetul de dupa " atat cat mai am ratiune", oricat am dori sa ne controlam fiinta, sunt momente in care si cel mai cerebral om mai da gres...calea spre propria persoana e calatoria cea mai grea si, zic eu, cea mai importanta...tot ce ne ofera lumea exterioara poate fi realizat, daca iti doresti cu adevarat, nu prezinta elemente de o dificultate deosebita si sunt comune, toata lumea trece prin ele la un moment dat, e o cale batatorita care nu fascineaza, care nu trezeste spiritul...in schimb, calea spre propria persoana, e o carare nepietruita, o cale a evolutiei si e de o complexitate deosebita, pt ca se impleteste si cu liniile celorlati oameni si trebuie sa inveti sa te cunosti pe tine, prin intermediul lor si, totodata, independent de ei, am incercat sa filtrez, am incercat sa trec totul prin mintea mea, dar nu am gasit aceasta calea...nu reusesc sa invat metoda corecta, nu stiu de ce, poate sunt prea idealista, poate cred prea mult in caldura sufletului uman si sunt insetata de ea, nu stiu, poate intr-o zi voi afla raspunsul...(poate prea tarziu)...
-Referitor la lumea exterioara, totul se bazeaza pe experienta. Pana experienta personala se formeaza, ne folosim de cea colectiva, academic numita teorie, personale fiind manierele de aplicare sau folosire a experientei. Calatoria spre interior nu face apel la experienta, nu exista asa ceva, pentru ca nicio fiinta nu se repeta. Sigur exista repere, dar nu pot insoti pe nimeni in adancuri, acolo daca ajungem suntem singuri in fata absolutului. Faptul ca acest drum spre interior ignora experienta si se bazeaza pe vointa, perseverenta si poate atasament fara de tel, sperie si nu multi, ba chiar sunt foarte putini, cei ce indraznesc sa-l inceapa, si dintre acestia doar cativa alesi ajung suficient de departe ajungand la o alta cunoastere. Eu impart oamenii in doua categorii: una a celor care incearca, o a doua mult mai numeroasa, cu frica de incercari, dar vehementi in a-i condamna pe cei din prima categorie.
-Ei si cea colectiva e greu accesibila pt unii, sau mai corect spus e limitat accesul la constiinta universala...calatoria interioara incepe intr-un moment in care nici nu te astepti, poate imbraca o forma chiar violenta pt fiinta ta, un inceput care iti rastoarna perceptia asupra lumii, asupra eului si te face sa-ti descoperi sinele...nimic nu mai e cum a fost, tot ce ai trait pana acum devine strain de tine, propria-ti fiinta devine un strain in ochii tai....simti cum universul exterior e din ce mai departe de lumea ta interioara, simti cum te scindezi intre tine si tine, o scindare ce initial te fascineaza, te captiveaza si, mai apoi devine crunt de dureroasa....sub anestezia magiei initiale nu-ti simti ruptura din fiinta ta, dar durerea te copleseste pe masura ce inaintezi, cu pasi marunti, in aceasta lume ce nu credeai ca exista....incepi treptat sa-ti dai seama ca usile se inchid in urma ta, usile planului in care ti-ai dus existenta pana acum si, desi ochii plang dupa fiinta ce ai fost sufletul si spiritul fac pierdute cheile spre intoarcere....pleci capul si-ti dai seama ca ....acesta esti tu, cel nou si nu ai alta varianta decat sa incerci sa te intelegi, sa incerci sa accepti ca, odata aleasa aceasta cale, nu mai poti fi om, acum devii FIINTA. Nu exista cale de intoarcere...incercarea de a ignora ceea ce simti si dorinta de a reveni la normalitate nu fac decat sa-ti accentueze framantarile interioare, opozitionismul nu-si mai are sens in alegerea facuta sau schimbarea impusa (inca nu sunt sigura daca alegem sau, la un moment dat, pe fondul acumularilor interioare, se produce aceasta schimbare independent de vointa noastra)...atunci ajungi la nivelul de intelepciune care te face sa intelegi ca nu totul se naste din si prin mental, ca trebuie sa te lasi purtat de viata uneori, fara sa cauti caile de realizare a obiectivelor ce ti le impui, ci doar sa le stabilesti....aceasta schimbare aduce cu sine o singuratate adanca generata de constientizarea rupturii de lumea ce iti era atat de cunoscuta, de caile ce ti se parea atat de usor de urmat... te simti singur desi esti inconjurat de o multime de oameni si de galagia lor, te simti cu atat mai singur cu cat stai in preajma lor...uneori tanjesti dupa fericirea lor efemera, uneori tanjesti dupa pofta lor de viata, uneori tanjesti dupa materialismul ce-i anima...apoi te retragi tacut in tine, cauti un loc caldut macar in care sa te ghemuiesti si sa adormi...poate adormind speri ca te vei trezi si vei vedea soarele cum rasare dar, in acelasi timp, te sperie gandul de nu mai vedea dincolo de orizont...si alegi orizontul, e mult mai larg, desi caldura soarelui te tenteaza spre mrejele sale...
-Mi-a dat mult de gandit ce ai scris ...nu pot sa te intreb ce ai in spate. Am vazut, sau m-ai lasat sa vad mult zbucium, in a te replia dupa ceva care te-a schimbat. Te-ai verificat daca ai adunat toate bucatile in care ceva/cineva a incercat sa te sfarme si ai ramas acolo inauntru, incepandu-ti noua cunoaste si, cum spui tu, devenirea in fiinta ce lasa omul in urma. Daca gresesc in ce te priveste, ma bucur si imi cer scuze. Daca am un numai un dram de dreptate, imi cer iar scuze pentru lipsa de tact si delicatete. Cred ca anumite intamplari, uneori influentate de oameni, aduc schimbari majore in sufletul si viata OMULUI. E momentul in care (re)construim de la zero o noua scara a valorilor care sa corespunda noii organizari a fiintei.
-Raspunsul tau mi-a dat mie de gandit acum. Am vazut ca ma consideri o visatoare, dar tind sa cred ca in sens de a fi aeriana....nu sunt dragul meu... in mine se impletesc, la limita paradoxului, cerebralul si sentimentalismul, sunt mult mai realista decat crezi.
- Niciun moment nu am crezut sau nu mi-am imaginat ca ai fi o visatoare. Eu nu am prejudecati, am reusit sa scap de tendinta asta. Imi ajunge sa-ti cunosc inclinatia spre frumos, atat cat pot sa inteleg din ceea ce citesc de la tine, pentru a nu ma pierde in presupuneri legate de tine. Rezumativ, sunt prea "furat" de ceea ce exprimi in cuvinte, ca sa fac supozitii gratuite. Daca m-as lasa provocat totusi, nu cred ca se numeste visatoare o minte brici, exersata sa surprinda si sa exprime frumusetile la ca sufletul ce o anima vibreaza.
-Deci nu crezi ca e gresit sa mergi pe calea cautarii de sine?..De multe ori ma intreb si nu gasesc raspunsul...mizez pe faptul ca sunt prea tanara si timpul mi-l va aduce candva....cineva m-a certa zilele trecute , pt ca sunt o visatoare, ca nu sunt suficient de puternica, pt ca nu am duritatea necesara in lupta cu viata...De ce sa fiu dura?...Nu pot, eu caut armonia, frumosul, linistea, nu vreau sa percep viata ca pe o lupta, vreau sa o vad ca pe o carte in care sa scriu din suflet tot ceea ce simt, o carte pe care cei ce stiu sa o citeasca si printre randuri, vor intelege sensul ei, nu vreau incrancenare, vreau sa vad in continuare frumusetea oamenilor, vreau sa cred pe mai departe in frumusetea lor...chiar daca e plin de "mizerie" in jur, reformulez, chiar daca e plin de trupuri in jur si lumea gandului si sufletului e seaca, viata e frumoasa si fiecare om are ascuns in el crampeiul bunatatii, crampeiul visarii si al dorintei de iubire. Poate nu stiu sa si-l trezeasca, poate duritatea vietii ii face sa ramana inchisi, sa le fie frica sa invete zborul....poate le este cald si bine intre zidurile reci ale limitarii...nu am dreptul sa-i condamn, eu vreau doar sa-i vad frumosi...si tot mai ploua....dar din aceasta ploaie rece se vor naste catifelatele flori de cires....dintr-o ploaie atat de rece se poate naste frumusetea, la fel cum este viata....
-Timpul te-a rasfatat, esti prea tanara si totusi timpul ti-a adus raspunsuri. Nu e gresit sa alegi calea cautarii de sine, cum ar putea fi gresit, cand aceasta cautare este imperativa? Oare cum sunt incrancenati in luptele marunte cu mize materiale altfel decat ratacitii? Sigur, daca nu esti ca si ei, esti certat, apoi neinteles si, in final, marginalizat sub denumiri care scuza comportamentul multimii oarbe la frumos: visator, romantic ... si oricare altul. Timpul ti-a adus raspunsuri: ploaie rece, pentru fiintele inspirate e seva ce naste spectacolul florilor, al culorilor, al aromelor ... pentru ceilalti motiv sa se ascunda de frig si umezeala. Fiecare alege unde sa fie.
-Frumusetea e in lucrurile care iti bucura sufletul...frumusetea e in lucrurile marunte, sunt clipele in care iti simti linistea interioara ce se alchimizeaza in simtiri ce nu pot fi descrise. E frumos cand simti cum gandurile prind viata pe foaia alba ce te indeamna la visare, o visare dulce in fata focului din soba, asa cum visam cand bunica ne spunea povesti.....era sa se stinga focul din soba...am mai pus un lemn, trosneste si spune povesti, povesti din vremuri vechi, ma joc cu o pana si astept, ce astept nici Dumnezeu nu stie. As vrea sa prind flacara sa vad daca simt, dar nu, e prea frumoasa si prea vie, o las sa se bucure de clipa ei scurta si arsa cu intensitate, privesc in mine, dar nu ma vad de jocul flacarilor care mi-a ramas pe retina. Stii, sunt atat de rare momentele din viata noastra in care simtim ca traim, in care ceva ne motiveaza sa revenim la acea parte a noastra care e mai vie si mai ascunsa decat credeam si trecem peste ele, pt ca ne deruteaza , ne scot din linistea noastra protectoare si ne arunca in niste simtaminte bulversante pentru creierul nostru. Dar ce poate fi mai frumos, decat gandul ca poti alerga din nou descult prin ploaie, chiar de viata are iz de migdale amare....
-"Lucrurilor marunte" ... am invatat sa le acord atentie, acolo caut frumusete si fericire. Joaca flacarilor in soba camerei, o bucurie lasata in anii copilarie, cum si tu zici, in casa bunicilor. De atunci nu s-a mai intamplat sa ma bucur de ele. Deseori, in serile lungi continuate de noptile si mai lungi ale iernilor, mi-am dorit sa le revad ... nu cu ochii copilului ce am fost… migdale amare ... de ce amare?
.....Oofff...de ce amare?....pentru ca in orice frumusete exista o parte amara...pt ca, asa cum jocul flacarilor iti incalzeste sufletul si privirea, odata intors din visare, daca le atingi, s-ar putea sa te arda. Pt ca amaraciunea te face sa simti gustul dulce al celui de langa tine, pt ca e necesar putin gust amar, pt a crea contrastul ce-ti incalzeste fiinta, amar e miezul din suflet, dar acest amar poate fi dres, se pot crea gusturi noi, ce nici nu banuiai ca exista. Stii ce inseamna sa fii copil, inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta, inseamna sa fii atat de mic, incat spiridusii sa ajunga sa-ti sopteasca la ureche, inseamna sa transformi bostanii in calesti si soriceii in telegari, josnicia in noblete si nimicul in orice, caci orice copil poarta o zana nasa in sufletul sau. Copilul din noi ar trebui sa ramana, copilul din noi ne da naivitatea specifica sufletelor nobile, o naivitate blamata, o naivitate de care oamenii fug, dar sufletul are nevoie de ea, are nevoie de ea pt a-si infrange frica de-a zambi...
-Copilul din noi nu va pleca niciodata, nu-ti fie frica, doar se ascunde intr-un ungher cuminte, ascultator si fericit de cate ori scapam haturile....atat timp cat ai copilul in tine, atat timp cat structura sufletului tau nu e rece si insensibila, nu ai cum sa devii un robot....va fi doar o haina, o haina ce o vei lua mereu si o vei pune in cui, cand iti vei aminti de tine....
-Nu uit de mine, ce mi-ai spus tu acum, imi da liniste. Neuitand voi gasi cuiul ce trebuie sa-mi tina acea haina. Oriunde copiii din noi se simt bine si noi ne simtim copii…..
-Se cerne noaptea, dragul meu si gandurile noastre cernute asemeni ei necesita meditare. Ma voi retrage….ma voi retrage in iatacul meu cu aroma de toamna si am sa ma joc mai departe in rotocoalele cafelei negre, incercand sa-mi ghicesc visele…nu vom concluziona nimic…nimic din ceea ce suntem, atat in lumea in care vietuim cat si in universul sufletului nostru, nu poate permite incorsetarea concluzionarilor limitate….sa credem in zbor…..
Doar stelele au mai ramas sa lumineze aleea ingusta, pe care trasura s-a pierdut incet….in ochii mari si vii, aceleasi stele se scaldau intr-o dulce visare…..
